Refulare.

Sunt cateva chestii pe care nu le inteleg si nu le suport in egala masura: ketchup-ul picant, utilitatea tenisilor de carpa (v. converse) si ipocrizia. Spre uimirea unora, nu voi scrie nimic mai mult despre primele doua. Cel putin nu acum.

Nici despre ultima nu am chef sa dezbat foarte in amanunt, dar aveam nevoie de o fraza de introducere. Mergand spre munca, azi, in tramvaiul… atotprezentul tramvai 41, s-a intamplat o chestie care mi-a amintit mult de unele lucruri care s-au petrecut cu mine in ultimul timp. Un om mai in putere, pe la vreo 40-50 de ani, asa, imbracat binisor, la camasa si blugi, cu o jacheta crem se urca in tramvai si se aseaza in stanga mea. Inainte de Piata Moghioros, se afla biserica Sfanta Vineri. Il vad pe tip cum isi da basca jos de pe cap (uitasem sa mentionez ca purta si o basca, intr-o parte) si isi face o cruce maaaaare, ca la carte in timp de vreo 20-30 secunde si apoi mormaie un “Doamne-ajuta!”.

“Io-te, ba, imi zic, io-te ca mai sunt si oameni credinciosi” si incep sa ii analizez tinuta sa-mi dau seama daca o fi cumva vreun popa sub acoperire – in civil, vreun ins care are de-a face cu religia sau pur si simplu un om de rand, dar foarte credincios. Era ultima varianta. Nu, nu mi se pare un mare gest de credinta sa-ti faci cruce in tramvai cand treci pe langa o biserica, dar dupa felul in care-a facut-o, ma asteptam sa inceapa sa faca matanii acolo, nu alta!

Pana sa ma dezmeticesc din cercetarea sociologica a background-ului cultural al persoanei, ajung la statia Drumul Taberei, unde urca un cersetor. Nu avea picioare, asa ca se tara mai mult prin tramvai cu ajutorul a doua carje, una mai mare, una mai mica.

“Da-ti-mi si mie, dupa mila dvs., da v-ajute Dumnezeu!” cam asta era replica. Il vad ajuns pe la vreo 10 metri de mine, ma gandesc sa ma strang sa-i fac loc sa treaca. Bani oricum nu aveam la mine, macar loc sa-i fac. Insul respectiv ramane impasibil si neclintit din pozitia de dupa rugaciune. Cersetorul trece pe langa mine si din greseala il atinge usor pe tip, care cu o miscare scarbita, se da la o parte si incepe sa isi stearga haina ostentativ timp de cateva minute.

Morala povestii? Nu pot gasi una care sa nu sune a cliseu. Ca ne intoarcem la credinta numai cand avem greutati, stiu. Ca absorbim nedigerat orice informatie ni s-ar oferi (ritualuri fara sens, proceduri inutile, cutume iesite din context), stiu si asta. Ceea ce e grav e ca acum, religia a devenit mijloc de socializare, inca un pattern dupa care poti fi recunoscut. Poti sa-i zici si Hobby. Mai ramane sa isi faca pagina de facebook sa-i poti da “like”.

Cum ar fi? Pagina animatoarelor din Club Princess sa dea “like” pe B.O.R. (Biserica ortodoxa romana). Nu, nu am nimic impotriva bisericii (cu minuscula pentru ca e vorba de institutie), impotriva preotilor, popilor (pentru ca e o diferenta), nici macar impotriva unor popi care o fac pentru bani and stuff. Nici macar asta nu ma nemultumeste. Pana la urma e o meserie si toti muncim pentru bani. Si omu’ ala tre’ sa traiasca, nu? E si el om, are si el nevoi. Deviez.

Problema mea este ipocrizia astuia si a celor ca el.

Acum, tema de gandire: religia ar trebui sa fie ceva intim, personal?